Coșul cu sonete

Sutta este varianta pali a sanscritului sutra. Termenul desemnează, în tradițiile culturale indiene antice și medievale, un gen literar de tip didactic întîlnit în budism, hinduism și jainism. Optînd pentru grafia pali a cuvântului în titlu, Florentin Popa trimite la un tip special de sutre, cele aparținând așa-zisului Canon Pali (Tripitaka – trei coșuri – receptacule în care erau păstrate manuscrisele scrise pe frunze de palmier), mai precis la textele din „coșul cu sutte“, Sutta Pitaka, o culegere a discursurilor, predicilor, învățăturilor și fragmentelor de poezie religioasă ale lui Gautama Buddha. Orizontul de semnificații al titlului se deschide deci atât spre constelația tematică a suferinței, alienării, nepermanenței și morții, cât și, într-un sens restrâns, asupra didacticismului ca mod literar, a arhivării și decantării existențiale ca praxis poetic. Valențele titlului însă nu se opresc aici. Tipologic, poetul este un histrion format la școala postmodernismului cultural și material. Prin omofonie, sutta devine suta, suta de sonete, articolul semnalînd prezența unei intenții artistice maximale, poate chiar a unei dezirate performanțe simili-sportive. Conotația nu este însă lipsită de un bemol autoironic, căci una dintre specializările autorului este anulația semnificației definitive prin aluzii de semn contrar (ecoul aici vine din Coșbuc: „O, de-aș găsi acum o rimă-n uma;// Dar haide! și fără rimă văd c-a mers,/ Eu sute de sonete-ți fac de-acuma/ Arhangheli, trâmbițați prin univers.” (sublinierea mea)). Pe lângă didacticism și arhivistica sinelui, reținem și această nuanță autoreflexivă a proiectului. Avînd în centru forma fixă a sonetului, Sutta propune o concepție a poeziei ca acrobație ascetică. „Artificiul”, atât de blamat în esteticile autenticiste, atinge aici un moment mai autentic uman decât simpla inscripție biografică. Poetul-atlet, angrenat în cultivarea antropotehnică a excelenței artistice, descoperă noi soluții de metabolism cultural sau de imunologie simbolică. 

Sonetul este de altfel una dintre cele mai longevive forme ale literaturii europene. Un fel de echivalent al colonialismului în poezie, el se viralizează recurent printre literaturile continentului și este periodic format și deformat, reformat, fetișizat sau detestat. Cândva, sonetul a fost „o formă străină cu material local”, azi, mai mult „o formă veche cu materiale noi.” Versatil, sonetul „canonic” este în realitate plural și fluid: sonet italian, englez, sonet dublu, secvență de sonete, coroană de sonete, sonet inversat, cu rimă albă, în iamb, în troheu, cu vers de 11 silabe, 8 silabe, alexandrin francez etc., etc. Are o natură dialogală și autoreflexivă. Este unul dintre cele mai importante mijloace pe care poeții și poetele din Europa le-au folosit în ultimul mileniu pentru a discuta cu alți poeți: amical sau polemic, lăudând sau criticând, construind sau demolînd; cu morții, cu viii, de aproape sau de departe. 

În poezia contemporană de limbă română, sonetul este o prezență difuză, dar constantă. Forma a fost practicată consecvent de M. Ivănescu, continuând cu poeți optzeciști ca Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina sau Ioan Moldovan, dar și douămiiști, de la Constantin Acosmei la Dan Sociu, Ștefan Manasia sau Medeea Iancu. În lipsa unor studii aplicate asupra uzului postmodernist al formei în literatura română, vom face doar observația că acest nou sonet românesc nu mai are decât tangențial legături cu o tradiție autohtonă care începe de la Asachi și se maturizează odată cu Eminescu. Nici cu sonetul francez, care a servit drept etalon poeților români din prima jumătate a secolului XX. Noul sonet este unul de inspirație și morfologie anglo-americană, unde specia a căpătat în timp aproape un statut autonom. Este de remarcat tendința spre ocultare a caracteristicilor istorice ale formei. Primul abandonat, pe acest traseu, este ritmul – resimțit ca incapabil să redea bogăția de frecvență a vieții contemporane –el este înlocuit fie cu un amplu vers liber (Cărtărescu), fie cu un vers variabil silabic (Ivănescu, Sociu), apoi abandonată este și schema de rime și chiar asimetria strofelor, în unele cazuri. Ideea principală din aceste uzitări deformatoare ale sonetului este una de reformare prin inovație. Directiva top-bottom a setului de constrângeri este astfel eludată în moduri ingenioase, personalizate, forma istorică este deformată creator până aproape de nerecunoaștere. În această evoluție, sonetele lui Florentin Popa din Sutta par a fi o anomalie. Poetul nu deformează forma în Sutta, ci o performează, încercând să o redea cât mai aproape de acel flavor al său original. El se distinge doar prin marea diversitate de scheme pe care le folosește. Căci e de două ori spectaculos exercițiul de condensare pe care îl performează aici un poet expansiv. Fidel disciplinei formale, în care nu are prea mare spațiu de manevră, el găsește soluții de revendicare a unor noi teritorii prin intermediul întregului. Iau naștere astfel o serie de cicluri, ele însele „canonice”: zilele săptămînii, zodii, sistemul de chakre etc. Chiar și în rarele momente în care deviază de la această disciplină, de exemplu în unicul sonet concret al cărții, forma este abstractizată grafic într-o structură descensională de bare oblice în care cititorul este chemat, prin trimiterea directă la opul lui John Cage din titlu, să performeze el însuși sonetul. 

Fiind un volum excesiv – cu o mare diversitate de trasee și mize – Sutta oferă surprize acolo unde reușește cel mai bine să decanteze semnalul din zgomot, construindu-și, prin unele reușite de excepție, o scară de valori internă. Așa se întîmplă în miniatura psihedelică „blană 2”, care reușește o conciliere provizorie, în corpul sonetului, a unor tensiuni lirice fundamentale: sunet-sens, interior-exterior, static-dinamic și, în fine, subiect-natură [monstruos-familar]. Poemul debutează abrupt cu o imagine care concretizează absența granițelor (afective, imaginare) între spațiul „natural” și cel domestic: „sunt strugurii târzii, sclipind sub brumă/ ca între pești de sticlă broboane de plastic”. Postura pasivă a subiectului contrastează cu dinamica vorticială a unor entități granulare nonumane: „și eu, dormind sub valul piroclastic/ de praf pe halofite, de hamei și humă”. Sinesteziei vizual-tactil-auditiv îi este adăugat un element conceptual (tematizarea noii sincerități prin explicitarea afectelor și stărilor de tip „semi-”) și unul propriu-zis intertextual (un ecou din Bacovia la nivelul fatic – „În larg balans, lenevos, de gumă”): „un snare de sârmă între bași de gumă/ blăneala mă găsește anxios și elastic/ semilucid - spunând semisarcastic/ ce m-ar durea prea mult să zic în glumă”. Sextetul are o structură mai puțin obișnuită, întrucât conține două volte, ambele apostrofe de un tip distinct. Prima, proiectivă, explicitează afectul „semi-” prin gestul indecis al pisicii care deopotrivă linge și zgîrie. A doua voltă este însă o apostrofă de tip moralizator, emblematică pentru felul în care poetul concepe structural sonetul în acest volum, și care aparține acelui strat didactic despre care am amintit deja în explicația titlului. El extrage din experiență o anumită morală, fură, prin introversiune, „un gând numai pentru sine”: tu – stare de semiconfort și semifrică/ satin și mohair pe-o canapea de gheață/ ne-am învățat să dormim împreună”; adresîndu-se propriei stări de spirit, pe care astfel o reifică, instituind, în sens formal, o dialectică între didacticism și lirism.

Există în Sutta, trebuie spus, o dorință de totalizare care eșuează. O forță centripetă atrage poemele spre noul proiect inaugurat de Florentin Popa încă din volumul Dezintegrare, fundamentat pe ekphrasis ambiental și lirism și cărora li se adaugă aici în mod surprinzător didacticismul, și o alta, centrifugă, care încearcă să recupereze moduri poetice pe care autorul le-a epuizat deja de multă vreme. Volumul insistă pe o serie de piese sedimentare: miniatura postapocaliptică, efigia memetică, monologul corporatist, inscripția, poemul flaneriei și, în general, încearcă să cuprindă vorace cât mai multe instanțe istorice ale formei, de la sonetul lui Petrarca, la Eminescu și la sonetele în x și or ale lui Mallarmé. Destule piese ludice exersează vechile trucuri, one-linere, jocuri de cuvinte, exterioritate memetică pură. Descrierile zodiacale sunt dedicații lejere făcute prietenilor, uneori conflând mai multe caractere sub deviza unei zodii, inclusiv figuri mai mult sau mai puțin recognoscibile sau prieteni poeți și poete numiți ca atare: „îmi pare rău dmitri - phaserele-s setate/ îmi pare rău medeea - e f.f. mic scrisul” etc. (fecioară). O pasiune elitistă pentru imagini witty, pentru obiecte rare, o căutare a efectului exotic, a unei desfătări în superabundență și superdiversitate, ecouri ale optimistului deceniu neoliberal românesc (2010-2020), dar care, în 2024, sună poate nostalgic, sub loviturile repetate ale istoriei: „vreau să vă chem să ne cunoaștem râul/ făcând să sară pietricele-n apa lui/ oase de kami curg și-i încing brâul// cu ochi mijiți în afterglowul gândului/ cu gene fototrope – cresc cu grâul/ cu Shakti, gleznă strânsă cald peste călcâi”. În general, piesele din această categorie sunt statice și unidimensionale, am spune chiar facile prin optimismul lor funciar (citește: încredere manifestă în rețeaua de presupoziții psiho-sociale care le-a dat naștere). Procesul diametral opus are loc atunci când poetul descoperă lirismul. 

Însingurarea burgheză vine cu beneficiile terapeutice ale dezvăluirii de sine. Modul senzorial și cel didactic intră în rezonanță și se potențează reciproc, în același fel în care vocea este dublată de un imaginar al obiectelor aflate în proces de dizolvare germinativă. Există o nuanță de relație mistică aici, constrângerea devine vehicul performativ pentru un material conceput drept haotic de subiectul care se poate bizui doar pe sine însuși. Notația, ca în acest răspuns abrupt dat supraegoului, seamănă uneori cu o rugăciune. În realitate, ea este doar circumscrierea clipei când subiectul își poate privi acuzatorul în față, ajungând astfel la la o formă de egalizare sau, dacă nu cumva este prea mult spus, la o pace provizorie: „da doamne, am fost complicat și aberant, lunisolar/ real – dar tot lipsea ceva – ca-n jocurile PS3/ iată-mă singur, doar cu cei pe care i-am făcut ai mei/ și toate câte-au sfâșiat se îmblânzesc și mă dor”. Morala este similară cu aceea din butada lui Pascal: „toate probleme umanității provin din incapacitatea omului de a sta liniștit, singur, într-o cameră”. În abatorul izolării, subiectul descoperă că o suferință dezgolită este o suferință mai ușor de îndurat ( „sunt gata să mă doară iar: de data asta sunt prezent.”). Iluminarea deci, în acest sens imanent, nu survine ca urmare a unei evacuări a sinelui, ci printr-o apariție a sinelui în propria existență.

 

Poemul autoreflexiv în Sutta descrie sonetul ca mecanism schizoidal. Același corp sono-grafic permite o înregistrare a lumii și, în același timp, elaborarea unei opoziții la aceasta. O scenă domestică de Crăciun introduce nu o meditație asupra păcii hibernale, ci atmosfera interioară disforică a celui care, distanțat de experiența imediată prin mijlocirea dispozitivului poetic, percepe timpul în dimensiunea sa materială. Sonetul autoreflexiv glosează în marginea acestui moment formal originar: „văd cum lucrează timpul, nu-i nimic incert/ și ca să nu-i las nicio marjă de eroare – silabe de sonet, număr mereu ce pierd/ pe degete de mâini ascunse-n buzunare” (retrospectivă). În coroana de sonete întâlnim aceeași tehnică a splitării procesului mental în raport cu experiența imediată, doar că în locul abstracției estetice intervine ruminația devastatoare a doliului. Efectul de contrast este unul remarcabil: „scaune de răchită-plastic. băieții răi/ beau din prosecco trist și-ostentativ, de parcă/ e-o boabă slabă ce n-a putut să-i spargă/ un lift care nu vine. cum erau ochii tăi? (sublinierea mea) (2oi). Ruminația doliului umple cadrul fără rest. Tensiunea dintre lumea copilăriei, sediment al memoriei activat acum dureros în viața minții, și realitatea brută a morții, este mediată în coroana de sonete de o instanță terță ritualică. Aceasta colorează întreg angrenajul poemului cu un subton întunecat și solemn de litanie bizantină. Impresionant, în contextul intern al volumului, este felul cum didacticismul este sublimat acum în sentiment ritualic: „învață-ne pe noi îndreptările tale/ învață-ne să mergem blând în acea noapte [...] // învață-ne de poți să fim iar împreună”. Coroana de sonete reușește fără cusur ce nu reușește decât parțial volumul în ansamblul său. Toate aceste elemente, splitarea schizoidă, lirismul, autoreflexivitatea sunt recapitulate și repotențate într-un spațiu dens. Concepția asupra sonetului glisează aici de la procesualitate (pe linia alienare - abstractizare - didacticism) la obiectualitate. Mutația este una de grad, de la abstractizarea didactică a experienței la o abstractizare a întregului act artistic. Sonetul devine, în coroană, un obiect funerar dublu-distanțat: o dată de lumea ca atare și a doua oară de actul propriu-zis al scrisului. Nu e întâmplător faptul că Florentin Popa pastișează una dintre poeziile fanion ale estetismului socialist (Lecția despre cub) atunci când marchează acest moment: „triunghiul se preface în pătrat arătos [...]/ și se repetă: romb de trandafir, se ține/ de muchii, se dezghioacă, se-ntreabă ce am scos: // părinții mei – două bărcuțe de hârtie/ cu gem pe pânze. cu catargele-aplecate –/ se lasă-n Someș printre puf de păpădie  [...]/ se stă o clipă și se merge mai departe” (6ase).

Lirismul de aici are mai puțin o origine livrescă, cât este ancorat în estetica muzicii ambientale, pe care își propune să o reproducă ekphrastic, prin amalgamarea sinestezică a nivelurilor de realitate. Din acest punct de vedere, demersul său poate fi gândit ca fiind unul imunologic și quasi-terapeutic. Sonetele din Sutta sunt făbricuțe ale unor bule „de stare” în care subiectul se autoreglează afectiv. Aceste sfere izolează și apără de intruziunile senzoriale. După cum am văzut, prin structura binară (dialectica senzorial-abstractizare) a sonetului este căutat un tip special de metabolism al vieții psihice. Modul ambiental, pe care poezia lui Popa îl evidențiază începând cu volumul Dezintegrare și într-un fel mai radical în Sutta, presupune o curatoriere a imaginilor elementale în flotație liberă și o substanțializare a timpului prin înregistrarea efectelor de nepermanență (de obicei, microfenomene de oxidare celestă). Vocea poetică, ea însăși optimizată în acest fel, emite varii evanescențe foto-aeriale: „fluturii murind între solstiții”, „orașul ce-și aprinde monoliții în briza râului”, „un sample stins pe casete cromate” (aceasta din urmă, o trimitere directă la disintegration loops a lui William Basinsky). Elementele flotile ale domeniului eolian sunt însă animate de forțe repulsive. Starea lor proprie este suspensia, desprinderea. Nu întîmplător, ruina apare ca spațiu predilect (atît în Sutta, cît și în Dezintegrare) pentru colectarea semnificațiilor poetice. În ruină, liantul simbolic între elemente disparate a fost destructurat de acțiunea timpului, ea ieșind astfel din sfera tranzacțională a vieții comune și intrând în sfera de interes estetică, arheologică sau „naturală”. În Sutta, forma fixă a sonetului însuși este percepută similar unei ruine. Ruina trece astfel din temă în discurs. Acest fenomen explică și de ce Popa, spre deosebire de alți poeți postmoderniști români care au folosit sonetul de-a lungul timpului, nu face propriu-zis muncă de restaurație. Principala sa miză nu este aceea de a menține edificiul sonetului funcțional prin inovație, ci încearcă, în cea mai mare parte, o reproducere cât mai fidelă a tiparelor istorice care constituie forma și care sunt, cel puțin din perspectiva unei istorii a poeziei locale, deja ruinate, deja vechi, deja ieșite din uz. Poetul are nevoie de structura revolută tocmai ca principiu formal, ca diferențiere a poemului de principiile lumii active și tranzacționale. Prin reclamarea spațiului abandonat al sonetului, Popa descoperă, din mijlocul unei estetici ambientale, o formă a modernismului și, odată cu el, autonomia esteticului ca lirism schizoid. Desigur, tensiunea din interiorul acestui gest este una ireconciliabilă, căci acest lirism nou, întocmai ca și cel vechi, instituie un regim de critică socială prin chiar gesturile sale de refuz și ruptură. Aspirația spre o lume mai bună, și poate chiar o formă de reconciliere a omului cu natura, trebuie să treacă mai întâi prin alienare și meditație fuzională la ruine, eventual cu puțină mediere psihedelică, pare să fie principalul mesaj al acestor sonete ale lui Florentin Popa. 

*Florentin Popa, Sutta, Editura OMG, 2024.