Ruină

Instituția autorului canonic – și, probabil, întregul sistem literar – seamănă cu ruina lui Georg Simmel: „o ruină fuzionează cu peisajul înconjurător și, la fel ca piatra sau copacul, crește și este integrată în acel peisaj”. Clădirile funcționale, precum birourile sau bisericile, se impun în peisaj, intrând într-o relație de tensiune sau dominație cu acesta. Spre deosebire de ele, în ruine schimburile birocratice, financiare și simbolice încetează. Edificiul se predă timpului și biosferei. Canonul literar, ca vestigiu al capitalului cultural burghez, este o astfel de ruină. Desprinsă de istoria activă, ruina devine timp pur, o cronică a trecutului, o diagramă cauzală a prezentului sau un avertisment pentru viitor. De acum, este treaba arheologului să proceseze semnificațiile ruinei.

Această situație deschide însă și alte posibilități de raportare la viitor. Timpul ruinat unește timpul oamenilor cu cel al lichenilor sau al păsărilor. Deosebit de activ, în interiorul unui vestigiu, este procesul de descompunere, putrezirea, formarea de humus. Scrisul, realizez acum, angajează nu atât o formă de arheologie, cât una de saprofagie literară.

Distincția între cele două tipuri de raportare este una relativ simplă. Arheologul, prin metode instituționale, realizează o traducere liniară, cu o relație directă între punctul de plecare și cel de sosire. Demersul său este teleologic, guvernat de o logică cibernetică și cuantificat instituțional. Pentru saprofit, pe de altă parte, ruina este o ocazie. Ocazia de a căuta, printre resturi, ceva hrănitor. Saprofagia are la bază o reacție enzimatică prin care sunt eliberate substanțe nutritive dintr-o materie descompusă sau aflată în curs de descompunere. Relația dintre saprofit și mediul ruinat este deci una haotică, sau, în termeni de teoria complexității, turbulentă.

Așadar, în timp ce arheologul se străduiește să reconstruiască o imagine coerentă și inteligibilă a trecutului, supunându-se rigorilor metodologice și instituționale, saprofitul literar adoptă o abordare mai degrabă organică și oportunistă. El nu caută să sistematizeze sau să explice exhaustiv, ci să extragă substanța nutritivă, fermentul creator din materia descompusă. Această relație nu este una de traducere liniară, ci de transformare vitală, de metabolizare a resturilor într-o nouă formă de existență. Demersul se opune nu doar arheologiei literare, ci şi unui alt destin posibil al ruinelor, în era digitală.

Exact așa cum o ruină, odată scanată și înregistrată, poate fi transformată fără remușcări într-un mall, la fel se poate întâmpla și cu literatura. Potențialul ei va fi astfel complet anihilat. Metafora saprofagiei literare, în acest sens, poate fi folosită în sprijinul unei viitoare rezistențe la acest traseu.